Victor MARTIN

E inflaţie de idei originale româneşti. Împiedicaţi de un sistem represiv să se exprime, românii n-au putut fi împiedicaţi să gândească. Acum, când nimeni şi nimic nu te mai opreşte să vorbeşti, românul şi-a dat drumul, astfel încât s-a ajuns la peformanţa deloc plăcută în care vorbeşte toată lumea şi nu mai ascultă nimeni.

În asemenea condiţii, se poate ajunge chiar şi la redescoperirea agriculturii.

Din lipsa de timp, din ritm mai accelerat de viaţă, din interes, din plictiseală sau din toate astea la un loc, suntem interesaţi mai mult de emiţătorii ideilor decât de ideile acestora. „Am citit despre…” e un laitmotiv. „Am auzit despre…”, e altul.

Cărţile din indiferent ce domeniu de activitate au ca subiect tocmai ideile originale româneşti, blocarea acestora în spaţiul mioritic şi insensibilitatea acestui spaţiu la ideile originale. Nu sunt, în sine, cărţi originale Autorul însuşi e prea prins de vraja propriilor lui idei pentru a mai percepe şi ideile altora, deşi tocmai aceste idei originale şi fascinante l-au făcut să intre în lumea literelor, mai rău sau mai bine finanţate.

Cocoţat într-o ditamai funcţia, ai fi crezut că autorul contemporaneitaţii îşi ia în serios rolul birocratic de a apleca urechea şi la originalitatea celor mai puţin descurcăreţi. Nu e aşa. Cine e interesat de cine? Valoroase sau nu, cele mai bune idei sunt cele personale.

Orice autor scrie ceea ce i-ar fi plăcut să citească. Aplicând principiul ocheanului întors, oricine vrea să citească ceea ce i-ar fi plăcut lui să scrie. Aşa se face că, dacă o ţinem înainte, pe această idee, vom ajunge, dacă nu cumva am ajuns deja, să avem mai mulţi autori de cărţi decât cititori. Acest lucru e specific oricărui început de nouă orânduire, aşa cum avem mai mulţi pensionari decât salariaţi si, de asemenea, aşa cum avem un popor care face politică, în timp ce îndrituiţii în sensul ăsta, parlamentarii, se ţin de altele.

Contează foarte mult cine se găseşte la obiectivul lunetei şi cine la ocular. Nimeni nu vrea să stea la ocular, să se intereseze de ideile altuia. Într-un narcisism ce pare firesc în actualele circumstanţe, toţi vor să fie observaţi, cercetaţi, admiraţi, comentaţi sau prezentaţi pe la televiziuni. Oamenii inteligenţi se ştiu, nu se cred inteligenţi.

Mediul intelectual poate părea „debil” dacă îl raportăm la o societate normală, nu la o societate bolnavă din punct de vedere moral, cum este societatea românească a trecerii de la socialism către încă un ipotetic capitalism. „Piaţa românească” nu este incapabilă să absoarbă şi să valorifice ideile originale pentru simplul motiv că nu s-a format încă. Nici un gânditor nu poate să afirme că s-a format un segment de piaţă în ceea ce-l priveşte.

Cititorul bâjbâie într-un mediu încă ceţos. Când se va ridica ceaţa şi va avea fiecare preferinţe bine definite, vom putea spune că avem o cultură intrată pe un făgaş normal. Până atunci, fiecare vrea să fie descoperit şi are dreptate. De ce nu el, ci colegul lui?! Disputele intelectuale ating, de foarte multe ori, un caracter ilar.

Când văd că nu sunt receptaţi sau, atunci când sunt receptaţi, nu sunt înţeleşi sau sunt înţeleşi eronat, mulţi renunţă. Mulţi merg înainte. Unii sunt îndepărtaţi de trecerea timpului, alţii sunt scoşi la mal. Urma alege. Numai timpul dă dreptate celor puţini şi putere celor mulţi.

În condiţiile în care oferta este mai mare decât cererea, ideile, oricât de originale ar fi, au o valoare scăzută, ca orice marfă. Culturii îi lipsesc prea multe lucruri; foarte puţine îi prisosesc.

Nu „terenul favorabil” ne lipseşte, ci mentalitatea de a ne recunoaşte unii pe alţii, nu numai pe noi înşine. Nu vrem să recunoaştem şi valoarea altuia, ne putem linge pe bot de a fi, noi înşine, recunoscuţi, puşi în valoare şi promovaţi. Egoismul generalizat de început de lume trebuie înlocuit de educaţie; şi de educaţia de a nu mai fura unul de la altul. „Teme de gândire” putem promova, dar, dacă nu suntem în stare de originalitate în idei, măcar să tratăm cu originalitate temele acestea de gândire, ce ni se propun.

Schimbul de idei dintre gânditori nu e posibil deoarece e un demers inutil, o pierdere de vreme, atâta timp cât şi le poate lua fiecare, ca şi cum ar fi propriile lui idei.

În această perioadă de timp, totul e umor, nu „moştenire ideatică”. Lucrurile încep să se schimbe şi la noi, dar, deocamdată, doar ele între ele. Trebuie să lăsăm să se ducă vremea în care, pentru a o culturaliza, omul de cultură e nevoit să ia de nevastă femeia.

Cu egoism, autorul se gândeşte doar la sine. E foarte mirat să constate că, pe de o parte, reprezentanţii mediului cultural îmbrăţişează entuziast personalităţile care pun idei noi în circuit şi, pe de altă parte, entuziasmul lor se ofileşte la contactul cu respectivele idei. Necazul e că ideile sunt puse mai mult “în dialog” decât “în circuit”. De la speculaţia inteligentă, eseistică, stiinţifică sau de alt fel, la punerea ei în practică, e drum lung, cam după principiul: orice om e trecător, dar nu orice trecător e om.

Nu trebuie să ne facem o profesie din a ne întreba toată ziua ce ar fi fost dacă nu eram noi.

Interesul constant al publicului se formează după ce fiecare autor devine constant cu sine însuşi, cu propriul genom, să se ştie de unde poate fi luat de cititor. Pentru a te aşeza în matricea firească a propriei personalităţi, trebuie să ai o vastă cultură, susţinută de o inteligenţă speculativă deosebită.

Avem un popor şi o ţară, cât de cât, acolo, dar o ţară fără o naţiune, în sensul explicat de Titulescu, nu se face fără cultură, iar această cultură e un ansamblu de recunoaşteri ale fiecăruia, nu de autorecunoaşteri individuale şi de băgări în faţa altuia. Avem idei să ajungă la toată lumea, nu trebuie să ne bulucim în faţă.

Deocamdată, în contextul general al instabilităţii politice şi economice generalizate, unde progresul e mai mult în sondaje, producătorii ideilor înoată în ape tulburi.

Ideile alor noştri nu sunt nici mai bune nici mai rele decât cele ale celor din alte ţări; doar autorii acestor idei sunt mai săraci. Azi pierde Nicolae Paulescu premiul Nobel, mâine îl pierde Nicolae Benga şi tot aşa.

Organizarea culturii ştiinţifice se poate face, dar numai în cazul în care se găseste cineva dispus să mai şi dea, nu numai să ia, lucru deloc caracteristic unei societăţi în tranziţie.

Într-un punct suntem, totuşi, cu toţii, de acord, în privinţa „specificului naţional”, dar pe dos, mai mult ca importanţă a acestuia, ca temă de discuţie. Nu acord nici o importanţă acestui specific, în condiţiile în care graniţele Europei sunt tot mai inefabile. Şi în condiţiile în care, spre deosebire de noi, străinii îşi promovează nonvalorile la noi.

Şi toate cele spuse până aici n-ar reprezenta nimic dacă ideile originale româneşti s-ar ciocni şi ar rămâne aici, pe tărâmul ţării. Din păcate, ele se raportează la contextul general al ideilor europene sau mondiale.

Pentru a emite idei originale, e bine întâi să ne raportăm la ideile altora, mai ales dacă aceştia se mişcă în societăţi în care tradiţia gânditului a fost tot timpul în concordanţă cu tradiţia exprimării libere a ideilor, fără nici un hiatus. În ţările unde gunoaiele nu sunt aruncate peste tot, oamenii de cultură sunt mult mai vizibili.

Victor MARTIN

În acea zi, după şcoală, Emma Hartland s-a întors acasă târziu, transpirată, profund tulburată, cu picioarele umflate. Nici ea nu ştia din ce cauză tremură, de excitată ce era sau din cauza frigului ce îi intrase în oase.

Trântind uşa de la intrare, a strigat spre sufragerie că nu îi este foame, că a fost cu prietenele la un spectacol organizat de şcoală şi merge direct în camera ei să înveţe şi să se culce.

– Dar, a strigat mama ei, trăgând uşa rabatabilă şi privind spre scări, vino măcar să-ţi iei desertul!

Era ora mesei de seară şi toţi ai casei se întorseseră din oraş. Mâncau, beau şi sporovăiau indiferenţi. Nu era nici un necaz atunci când, din diverse motive, lipsea câte unul de la cină.

– Nu-mi trebuie nici un desert, a aruncat Emma peste umăr, urcând ultimele trepte şi luând-o la stânga, pe culoar, spre camera ei.

Şi-a notat ziua blestemată în calendar şi a deschis larg fereastra cu toate că era o seară de primăvară destul de rece. Nu avea aer; simţea că se sufocă. Îi ardeau obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub nici un chip.

Învăţa, în general, bine şi destul de repede. Ar fi putut face şi acum la fel, dar nu avea nici un chef. Nu era chiar prima în clasă, dar era printre primii. Presimţea că va lua câteva note rele şi îşi va strica media, dar nu putea citi un rând. A încercat să deschidă o carte, dar rândurile îi fugeau din faţa ochilor.

“Şi apoi, dacă nu-mi trece starea asta de rău, ce să caut la şcoală?”, s-a întrebat. “Cum să mă concentrez la lecţii dacă nu-mi revin?”

Şi-a spus că, în prezenţa profesoarelor, ar mai fi mers cum ar mai fi mers, dar nu ştia cum să se comporte în faţa domnilor profesori. Îi era o imensă ruşine, mai ales în prezenţa bătrânului profesor de geografie, când se cobora de la catedră pentru a arăta pe hartă. Acesta avea ceva foarte excitant atunci când se ridica pe vârfurile picioarelor, ca într-un balet absurd, pentru a arăta Alaska. Aceeaşi senzaţie avea şi în prezenţa profesorului de matematică, care, mai snob, stătea întors cu spatele către clasă înşirându-şi demonstraţiile. Când se întorcea cu faţa pentru a recita vreo teoremă, pe Emma o apuca leşinul.

Colegii nu aveau de unde să ştie de ce boală suferă ea. Începuseră să zâmbească, să chicotească sau să râdă ca proştii. Pentru a nu se uita la ei, Emma întorcea privirea în altă parte sau se prefăcea că se uită în carte. Curios lucru pentru ea era faptul că, în general i se păreau cu toţii respingători, urâţi şi murdari, iar privirile nu îi erau atrase decât de unul – Brown, un schilod negricios, cu o pată roşie pe umărul stâng.

În acea zi n-a rezistat, cu toate eforturile făcute, la toate orele. După bătrânul geograf şi tânărul matematician, a fost nevoită să admire huiduma de biologie, o domnişoară bătrână de peste o sută de kilograme, şi piticul de logică, acestuia atârnindu-i, cum e şi logic, ceva mai mare decât el, fluturând odată cu gesturile largi şi retorice.

La ultima oră, sportul, n-a mai mers; ar fi dat orice să vadă cum arată, în realitate, bruneta de sport, dar i se făcea groază de colegi. Aceştia se găseau, în ochii ei, într-o situaţie penibilă, absurdă, lipsită de orice sens.

A umblat pe străzi, ore întregi, să se liniştească, dar degeaba; toţi oamenii apăreau, în faţa ei, în aceeaşi postură. Îi era frică să se vâre în aglomeraţia trupurilor din mijloacele de transport.

A luat-o pe jos, pe străzi mai puţin umblate sau prin parcuri, încercând să înţeleagă ce i se întâmplă. A întors-o pe toate feţele şi o explicaţie plauzibilă n-a găsit. N-a găsit nici un fel de explicaţie: nici ştiinţifică, nici morală, nici mistică, nici nimic. Cât despre o explicaţie politică, deoarece la baza tuturor fenomenelor sociale stă politicul, pe fată a pufnit-o râsul.

S-a oprit în faţa unui magazin de produse electronice şi s-a uitat la cele câteva televizoare pornite; nu, ceea ce i se întâmpla nu se aplica decât persoanelor prezente fizic, în carne şi oase, aflate chiar în faţa ei. Persoanele de pe ecran nu erau afectate. A ajuns la concluzia că, o situaţie absurdă, ori o accepţi ca atare, ori te sinucizi. Ce rost avea să se sinucidă? În fond, într-o anumită conjunctură social-politică sau filogenetică, populaţia planetei s-ar fi putut afla în situaţia în care o vedea ea. Dacă ar fi umblat cu toţii goi, să vezi pe unul cu sexul acoperit ar fi fost o extravaganţă condamnabilă.

Oamenii erau cu toţii la fel. Cu ea era necazul. Asta, bineînţeles, dacă cei din jur vor înţelege cum îi vede ea.

S-a culcat şi a avut un somn chinuit, cu foarte multe inserturi erotice groteşti, suprapuse peste scene din filmele de pe CD-uri.

La miezul nopţii, i s-a făcut foame şi a coborât în bucătărie. Mama sa nu se culcase: citea o carte şi o aştepta.

– Ce e, fata mea, te simţi rău? a întrebat-o văzând cât e de palidă.

– ?

– E ceva în legătură cu ciclul?

– Da, a admis Emma privindu-i sânii fleşcăiţi, burţile multiple şi picioarele umflate de varice.

A pus plăcinta pe colţul mesei, dezgustată, şi a ieşit; îi pierise foamea. Nervoasă, mama ei a strigat-o să vină înapoi. Nu o mai auzea. A stins lumina şi s-a băgat sub pătură, dar nu a mai putut să doarmă. A încercat să pună un film, dar o enerva cel mai mic zgomot. Cuvintele o scoteau din sărite cel mai mult.

S-a îmbrăcat, cu o oră înainte de a se trezi toţi ceilalţi, a coborât, şi-a băgat în geantă câteva sandvişuri şi a ieşit fără s-o simtă nimeni.

Răcoarea dimineţii îi făcea bine, dar oamenii care treceau pe lângă ea, către serviciu sau la cumpărături, o dezgustau. Era ceva între dizgraţios şi erotic, ceva foarte neplăcut în fond. Excluzând bătrânii, unii tineri o scârbeau, părând nişte maşini stricate, dar foarte mulţi aveau în ei ceva care o făcea să-i fiarbă sângele, să se înroşească şi să simtă cum i se strânge stomacul.

A ajuns la şcoală cu o jumătate de oră mai devreme, apoi s-a refugiat în W.C. intrând la o oră exact cu o clipă înaintea venirii profesoarei de limba spaniolă. Corpul negricios şi barbatos al acesteia era la fel de urât ca şi faţa; în plus, îi albise părul din regiunea pubiană, în vădit contrast cu părul vopsit în roşu. A întors capul într-o parte, uitându-se lung la John Brown, sfrijitul negricios care îi atrăgea atenţia mai mult decât ceilalţi băieţi.

– Ce faci, Emma, admiri picioarele lui John? a încercat profesoara o glumă, în limba spaniolă.

– Nu, „domnule”, a răspuns fata în engleză, îi admir organele genitale.

După ce, în primul moment, profesoara a rămas perplexă, şi-a dat seama că a auzit bine. Clasa era în delir; nimeni nu se aştepta să audă aşa ceva din gura Emmei Hartland, o fată timidă şi aşa bine educată în spirit puritan. Profesoara a poftit-o afară, dar ora era deja periclitată. Nimeni nu mai avea chef de spaniola ei; cu toţii comentau evenimentul.

A ieşit din şcoală fără să vadă nimic în jur; în cap îi bâzâia un roi de albine, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.

– Ştiţi, domnişoară, orele nu s-au terminat, a întâmpinat-o portarul.

Înfrângându-şi dezgustul de a vedea o asemenea maimuţă sfrijită, l-a împins vrând să iasă. Deoarece bărbatul rezista, i-a tras o geantă peste ochi lăsându-l năuc încă mult timp.

S-a plimbat pe străduţe dosnice, a mâncat un sandviş în parc, apoi s-a îndreptat spre casa Sandrei Heines, cea mai bună prietenă a ei, aşteptând-o pe o bancă mai retrasă, în parcul de alături, să termine orele de şcoală.

Părinţii colegei n-au zis nimic; o ştiau pe Emma Hartland de fată cuminte şi foarte bună la învăţătură.

În seara aceea, Emma a băut whisky pentru prima dată în viaţa ei. Sandra avea o sticlă ascunsă după oglindă. Emma i-a povestit colegei tot ce o frământa, până spre miezul nopţii. Au întors problema pe toate feţele şi au ajuns la concluzia că, din punct de vedere ştiinţific, aşa ceva este imposibil. Era posibil sa fie un experiment al extratereştrilor obraznici, care îşi faceau tot mai accentuată prezenţa în oraş.

Dacă tot o vedea dezbrăcată, Emma i-a propus Sandrei să-şi dea jos şi cămaşa de noapte. Încălzite de băutură, s-au simţit bine împreună şi au adormit târziu.

Emma n-a mai mers la şcoală, dar a trimis colega să-l aducă pe John Brown. L-au băgat în casă, noaptea, târziu, i-au dat să bea şi au făcut cu el tot ce au găsit într-o revistă pornografică. Spre dimineaţă, Sandra l-a înfundat cu plăcintă cu fragi şi a mai încercat o dată. În tot acest timp, Emma se văita de junghiuri în regiunea inghinală şi îşi schimba compresele cu apă rece.

Doamna Hartland a anunţat poliţia de dispariţia fiicei, dar nu au putut-o găsi timp de două săptămâni. Nici doamna Heines nu ştia ce se întâmplă în camera fiicei sale, până într-o dimineaţă, când a intrat să facă puţină ordine.

Când a dat cu ochii de Emma, a crezut, în primul moment, că e Sandra, dar a fost scoasă din şoc de râsul isteric al colegei.

– Doamnă Heines, ce corp frumos aveţi!

După un moment de bâlbâială, femeia şi-a dat seama că fata e beată. Mirosea a alcool de te trăznea. A anunţat-o pe doamna Hartland care a venit într-un suflet. Domnul Hartland nu prea se sinchisea. Era inginer constructor şi îşi vedea de construcţiile lui. Îi venea şi acum, la bătrâneţe, să râdă de câte mofturi a făcut nevastă-sa la început.

Emma tăcea cu încăpăţânare, dar au luat-o la întrebări pe Sandra.

Ofiţerul de poliţie şi-a declinat orice competenţă într-un caz ca acesta, spunând că pe el îl doare în cot dacă o nebună îl vede în pielea goală sau îmbrăcat.
– Ce, parcă noi, poliţiştii, consemnăm în rapoarte faptele deformate?! Nu! Noi le consemnăm aşa cum le vedem noi deformate, a încheiat el, filozofic, ţinând un deget ridicat.

Emma a pufnit în râs văzând că începe să i se ridice şi altceva. Neînţelegând de ce râde fata, doamna Hartland a acceptat cu plăcere invitaţia poliţistului de a le duce cu maşina până acasă la psihiatru. Acesta primea o sumă mare de bani pentru că lucra şi pentru secţia lor de poliţie, aşa că nu trebuia plătit nimic.

Ofiţerul a regretat acest moment de amabilitate. Aşezată pe scaunul din faţă, în partea dreaptă, fata a privit cât a privit, atentă, apoi nu s-a mai putut abţine să nu-l apuce pe poliţist de penisul întărit. Cum acesta avea un picior pe accelerator, a apăsat brusc, proptind maşina într-un stâlp, nu departe de casa psihiatrului. Le-a arătat cum să ajungă singure şi a rămas să fluiere a pagubă.

În prezenţa mamei, psihiatrul a ascultat atent toată povestea, şi-a notat ceva într-un carneţel, apoi s-a ridicat în picioare. Emma l-a descris, din cap până la picioare, fără să omită nimic. Doamna Hartland asista ruşinată, neînchipuindu-şi niciodată că fiica ei poate să rostească astfel de cuvinte. Psihiatrul a declarat fata în deplinătatea facultăţilor sale mintale, neuitând să specifice calitatea ei paranormală de a vedea oamenii goi.

– Pe mine cum mă vezi? a întrebat-o doamna Hartland înainte de a intra în casă.

– Cum să te văd?! s-a mirat fata. Aşa cum scrie în hârtie. Te văd în pielea goală. Pe toţi vă văd goi; pentru mine, lumea e dezbrăcată.

Mama ei s-a înroşit toată şi a împins-o pe scări în sus, încuind-o în cameră, de frică să nu-i vadă goi pe tatăl şi pe fraţii ei mai mari. I-a dus cina şi vestea că, a doua zi, la ora şapte, înainte de începerea orelor, trebuie să se prezinte în faţa consiliului profesoral. Fata şi-a pus tava în faţă admirând fundul flasc al doamnei Hartland, înainte de a citi hârtia primită de la şcoală, de a lua masa şi de a se culca, frântă de oboseală şi de mahmureala continuă, date de ultimele nopţi de dragoste şi beţie.

A doua zi, mama sa a dus-o până la cancelarie, ca să fie sigură că ajunge acolo cu mult timp înainte de a apărea profesorii. Emma se abţinea cu greu să nu râdă văzând trupurile goale ce intrau pe uşă, pline de importanţă, şi se aşezau la locurile lor. Se simţea ca atunci când a dus-o o mătuşă să se bronzeze la nudişti. La fel ca atunci, întorcea capul spre fereastră când vedea câte o burtă căzută, fese fleşcăite, umeri ieşiţi în afară, sâni alungiţi, corpuri umflate cu pompa sau, dimpotrivă, schelete mergătoare.

Profesorii se aşezaseră, iar fata a rămas în picioare, la capătul dinspre uşă al mesei. A fost luată la întrebări brusc, fără nici un fel de preparative, iar ea a răspuns exact, căutând să nu folosească decât vorbe frumoase, să nu-i insulte pe distinşii profesori. Când aceştia au degenerat în întrebări insinuante şi glume nesărate, povestea Emmei a început să se degradeze. Majoritatea profesorilor nu se vedeau din cauza mesei, dar putea să-i spună directorului că are testicule lungi, ca nişte pere, şi directoarei adjuncte că e rasă în regiunea pubiană. Uitând să mai consemneze în caietul ei, directoarea a sărit în picioare, roşie de furie, acoperindu-şi cu palmele regiunea respectivă. Profesorul de matematică i-a pus o mână pe umăr, liniştind-o şi făcând-o să se aşeze.

Emma a spus profesoarei de sport că are un corp frumos, dar o strică negul păros de pe abdomen, i-a spus domnului profesor de istorie, care înjura tot timpul evreii, că e tăiat împrejur şi că el însuşi e evreu, iar celei mai apropiate, profesoara de engleză, că îi lipseşte un sân. Profesorii au şuşotit ceva între ei, iar directoarea adjunctă le-a întins câte o bucată de hârtie, ruptă din caiet.

În liniştea care s-a lăsat, cu ochii pe fereastră, Emma vedea intrând pe poartă valul de elevi, goi ca într-un lagăr de exterminare. Se gândea că soarta îi e pecetluită, că trebuie să se mute la alt liceu, sau poate chiar în alt oraş, după cum vor hotărî părinţii. Nu îi părea rău decât după Sandra Heines şi John Brown. A văzut, deasupra clădirilor din apropiere, că se adună nori negri şi că începe să se întunece.

Bileţelele ajunseseră la director, iar acesta le citea cu atenţie, împărţindu-le în două teancuri.

În curte nu mai era nimeni şi se lăsase o linişte apăsătoare şi un întuneric ca noaptea. A putut vedea că apăruseră şi stelele în plină zi; cu nu mai puţin de o oră în urmă era dimineaţă însorită, iar acum era noapte cu stele.

Într-un târziu, directorul s-a ridicat în picioare, nemaipăsându-i de faptul că fata îl vede în pielea goală.

– Cei mai mulţi dintre noi, a spus, au hotărât că acest experiment, experimentul numărul 37, a fost un eşec lamentabil. În concluzie, va trebui să ne retragem.

Emma a văzut cum profesorii încep să se fleşcăie, să devină din ce în ce mai diformi, ca nişte păpuşi de ceară încălzite cu un arzător. Se topeau şi se modificau hidos, iar scaunele şi covorul îi absorbeau în timp ce se lichefiau. Îşi spunea că, în fond, ceea ce vedea era, poate, tot o viziune deformată. Poate că, de fapt, nu se întâmpla nimic, poate era joi dimineaţa şi soarele bătea în geamuri, poate că profesorii se sfătuiau ce să facă în privinţa ei, poate nici nu se vedeau dezbrăcaţi.

Ciudată iluzie. Profesorii se scurseseră în covor şi în lemnul scaunelor şi totul era uscat şi curat în urma lor, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Timidă, a deschis uşa cancelariei şi a privit pe culoar. Acesta era luminat şi o femeie de serviciu plimba plictisită un teu, învelit într-o cârpă, către uşa exterioară.

– Ce cauţi aici, la ora asta?! s-a speriat femeia.

– Am rămas închisă în laboratorul de biologie, a minţit fata.

Se uita contrariată la rochia albastră a femeii de serviciu, o rochie prost croită, dintr-un material ieftin. I-a atins umărul să vadă dacă e adevărată, apoi i-a pipăit materialul rochiei.

– Eşti îmbrăcată, a spus uimită.

– Cum, doamne iartă-mă, să nu fiu îmbrăcată? a întrebat femeia, contrariată.
Fericită, Emma a luat-o în braţe, s-a învârtit cu ea, apoi a rupt-o la fugă spre ieşire. Ceasul de la capătul culoarului arăta ora 22,00. Maimuţa sfrijită care era portarul era şi ea îmbrăcată şi s-a tras într-o parte recunoscând nebuna care îl pocnise cu geanta.

De bucurie că scăpase de coşmar, fetei îi venea să îmbrăţişeze toţi oamenii întâlniţi pe stradă.

Când a deschis uşa sufrageriei, a crezut că îngheaţă de emoţie, dar totul era ca înainte; toţii erau îmbrăcaţi. Terminaseră masa fără ea, dar îi opriseră câteva plăcinte. Fraţii ei priveau o comedie tâmpită la televizor, tatăl său citea un jurnal de seară, iar o cumnată şi sora ei mai mică desfăceau un scul de lână.

– Unde ţi-e geanta? a întrebat-o doamna Hartland.

– Am dus-o sus, a minţit Emma.

Mama ei a făcut un gest evaziv cu mâna, în timp ce strângea masa, spunându-i că i s-a părut că a intrat direct în sufragerie, apoi totul a intrat în cunoscuta plictiseală cotidiană. Nimeni nu pomenea nimic de fuga ei de acasă, de poliţie, de psihiatrie, de vreun consiliu profesoral sau de faptul că îi vedea pe toţi în pielea goală.

A mâncat o plăcintă şi, acuzând o indispoziţie stomacală, a urcat la ea în cameră, oarecum dezamăgită că totul reintrase în normal. A sunat-o pe Sandra, într-o doară, deoarece era sigură că totul nu fusese decât un coşmar, că a adormit, într-adevăr, într-un laborator şi a visat.

– Ce-ai făcut la consiliu? a întrebat-o prietena. Te-au exmatriculat?

– N-am fost la nici un consiliu.

– Cum n-ai fost la nici un consiliu?! a rămas cealaltă cu gura căscată. Emma, trezeşte-te! i-a strigat. Eşti beată sau obosită?

– Nici una, nici alta.

– Bine, atunci vezi că vin la tine. Îl aduc şi pe John. Găseşte un motiv şi vino afară! Te aşteptăm în părculeţul din faţa Hendersonilor.

Înainte ca Emma să-i spună că nu poate veni, că n-a fost nimic real, că e înnebunită şi s-a săturat de toţi şi de toate, Sandra a închis.

Cu toate că era o seară de primăvară destul de rece, Emma a deschis larg fereastra, privind în hău. Nu avea aer, simţea că se sufocă. Începuseră să-i ardă din nou obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub nici un chip.

Victor MARTIN

Într-o bună zi, primarului i-a venit o idee strălucită, care, aşa cum se va vedea, peste mai multe secole, va da roade. El a propus Consiliului Local adoptarea unei hotărâri, prin care să se interzică locuitorilor, indiferent de condiţie socială, religie sau culoare, să mai umble goi pe stradă.

S-a lăsat pe spate, cu spătarul elastic al fotoliului, şi a fixat cu privirea un punct pe tavan, gândind cinci minute, zâmbind unei idei interioare, apoi a chemat secretara şi i-a dictat textul ce urma să fie dat la ziare, text prin care fixa o şedinţă ordinară de Consiliu.

Cvorumul fiind întrunit, a expus în cuvinte simple, de mult bun simţ, cam ce i-a trecut prin cap, rugând insistent să se consemneze în procesul verbal.

– Nu cred că iniţiativa domnului primar va avea sorţi de izbândă, a spus primul înscris pe lista luărilor de cuvânt, un reprezentant al unui partid de extremă stângă. E adevărat că în antichitate oamenii puneau pe ei tot felul de pânzeturi, prinse cu ace de aur. S-a ajuns la o aşa mare risipă de imaginaţie în conceperea brizbizelor, încât omul, “cel mai de preţ capital”, n-a mai avut nici o valoare. În plus, în acele vremuri, era frig. Nu s-a ajuns decât foarte curând la independenţa faţă de natură. Independenţa faţă de mediu a dus, cum e şi firesc, la o mai mare apropiere de natura umană. Forţele de dreapta au încurajat simplificarea modelelor de haine, culorile mai puţin enervante, dar să nu uităm că revoluţia tehnico-ştiinţifică, promovată de forţele stângii politice, a introdus şpilhozenul unisex şi unicolor. Doar mirosurile au fost diferite, în funcţie de coeficientul de inteligenţă al fiecăruia…
– Ha, ha, ha! a sărit un consilier al unui partid din cealaltă parte a spectrului politic. Lucrurile începuseră să pută. Ca urmare a egalitarismului vostru de prost gust, toate puţeau într-un singur fel. A trebuit să venim noi la putere, să dăm şulfele jos de pe oameni, pentru a se vedea unii pe alţii într-o lumină adevărată.

Preşedintele de şedinţă a bătut cu ciocanul de lemn în masă, indicându-i recalcitrantului să ia loc şi să vorbească atunci când îi vine rândul.

– Politica dezastruoasă a ultimelor guverne a adus omul în starea primară, l-a lăsat în fundul gol. În numele democraţiei, prost înţeleasă, se consideră individualismul ca un concept de bază şi se uită munca în echipă, s-a enervat vorbitorul, privindu-l pe deasupra ochelarilor pe acela care îl întrerupsese.

– Munca în echipă duce la devieri sexuale! i-a strigat, la rândul lui, din sală, consilierul de dreapta. Să-şi vadă fiecare de treaba lui. Şi la antici umblau oamenii goi, mai ales pe stadioane, la olimpiade, dar atunci nu aveau altă treabă decât să înalţe temple şi să venereze frumuseţea corpului uman. Nu-şi prea puneau capul la contribuţie.

Văzând că nu are cu cine vorbi şi că e întrerupt tot timpul, consilierul de stânga a lăsat locul următorului vorbitor, un membru al unui partid ecologist.

– E posibil să mă consideraţi a avea aplecări spre stânga, dar nu este aşa, a început acesta. Partidul nostru face parte din convenţia de centru-dreapta, aflată la putere. Cu toate acestea, părerea mea este asemănătoare ce părerea primarului: oamenii goi strică peisajul. S-a constatat că, atunci când ies din casă, cetăţenii oraşului se dezbracă de tot ce au, ies la plimbare, pe străzi sau prin parcuri, şi nu mai sunt atenţi decât unii la alţii. E adevărat că atenţia aceasta e foarte bine mascată de educaţia pe care am primit-o, educaţie ce ne foloseşte şi în relaţiile de serviciu. Ce-ar fi, acum, în şedinţă, să lăsăm la o parte acest unic punct de pe ordinea de zi, care este introducerea sau nu a hainelor în afara locuinţei personale, şi să ne pornim a face remarci deplasate privind defectele fizice pe care le are fiecare? Vă spun că ar fi foarte rău. Are dreptate primarul: ceea ce nu se vede, nu intră în discuţie. Dacă ne acoperim goliciunea, măcar la serviciu, nu trebuie să ne mai gândim cum să ne înfrânăm instinctele şi nici nu mai avem nevoie de pedepse aspre pentru cei ce se iau unii de alţii.

Următorul vorbitor, un social-democrat, a spus că lucrurile cele mai simple sunt moştenite din generaţie în generaţie şi nu are rost să le schimbăm tocmai noi, că suntem mai breji. El a ţinut să releve faptul că ultimele cercetări socio-psihice au demonstrat faptul că instinctele se aprind mai repede atunci când li se ascunde ceva. Un simplu cearceaf, pus pe o femeie, o face mai misterioasă, mai atractivă, lucru care nu ne trebuie în societate, la lucru, prin parcuri sau magazine.

– Sunt de acord cu antevorbitorul meu, a spus un consilier socialist, urmând la cuvânt. Instinctele de procreare trebuie să se trezească acasă, la fiecare, când, după ce am luat masa, ne-am făcut de lucru prin atelier, am lucrat ceva pe calculator, am controlat lecţiile copiilor, am udat grădina, am tuns iarba sau ne-am uitat la televizor, trebuie să ne îmbrăcăm frumos, la cravată, cu pălărie sau fără, în cizme sau pantofi, după gust, şi să ne ducem la culcare. Sunt de acord, însă, şi cu primarul, care vrea, iată, după atâta amar de vreme, în care ne-am văzut goi, să ne vedem şi îmbrăcaţi. S-ar putea relansa industria uşoară şi s-ar putea crea multe locuri de muncă.

– Da, dar atunci nu am mai face altceva, toată ziua, decât să stăm şi să ne admirăm hainele, din ce în ce mai sofisticate şi mai fistichii, unii la alţii. Unde ar mai fi eficienţa muncii? l-a întrerupt un consilier de pe primul rând, din stânga.

– Având în vedere eficienţa muncii, vă rog să nu mai întrerupeţi vorbitorul! s-a enervat preşedintele şedinţei. După luarea de cuvânt a primarului, îşi spune fiecare părerea, mai pertinentă sau mai puţin pertinentă, apoi îşi formează fiecare o părere, pro sau contra, şi trecem la vot. Întreruperile şi discuţiile în contradictoriu ne fac să nu mai terminăm până deseară.

Deoarece socialistul nu mai avea nimic de spus, a luat cuvântul un consilier al coaliţiei de la putere, spunând că dezbrăcarea e o practică liberală, o eliberare de convenţionalismul ieftin, specific evului mediu, cu perucile, blănurile şi păduchii lui, sau comunismului, cu maieul luat peste pufoaică.

– Ce rost mai are să ne ferim de frig, acum, când temperatura este constantă, pe toată planeta, din Siberia până la Ecuator? a întrebat liberalul, retoric. Industria uşoară e destul de bine dezvoltată. Dacă vrea cineva să se culce cu nevasta îmbrăcat în salopetă de mecanic, cu fular la gât, bocanci în picioare şi căciulă în cap, e liber să o facă. Poate comanda la fabrică tot ce pofteşte. Industria merge în funcţie de cererea clienţilor. Dacă vrei să te duci la culcare cu tractorul, nu te împiedică nimeni; fiecare face, la el acasă, ce pofteşte. Hainele încurajează traficul de droguri, ascunse prin buzunare false, pot adăposti bani, mulţi dintre ei falşi, sau truse de spart bănci. O cartelă de credit, legată de gât, şi o geantă tip “diplomat”, dintr-un material plastic uşor şi transparent, sunt de-ajuns. Să luptăm pentru o societate simplu organizată! a încheiat.

Timp de o oră, s-au perindat la microfon mai mulţi consilieri, aprobând ideea îmbrăcării locuitorilor sau, dimpotrivă, criticând-o cu vehemenţă.

– La un buget de austeritate, cum este cel al oraşului nostru, asta ne mai lipseşte, să dăm miliarde de lei pe haine, a spus un vorbitor, relevând faptul că s-a pierdut tradiţia croitoriei. Nici ce mai e la modă nu se ştie, aceasta dispărând odată cu obiectul discuţiei. Să trimiţi şomeri la calificare, în meseria de croitor, departe, în micile enclave, unde oamenii nu au evoluat şi umblă îmbrăcaţi, e pierdere de timp şi de bani. Nici nu mai există căi de acces spre zonele respective. Mai bine am folosi banii să astupăm gropile din şosele, să construim mai multe şcoli sau să ajutăm sănătatea şi cultura, a încheiat el.

- Unde sunt tradiţiile noastre?! şi-a început discursul un al doilea consilier, al unui alt partid de stânga. Unde sunt frumoasele noastre costume populare? Dacă un minoritar ţine gura închisă şi nu se exprimă în limba lui, nici nu ştii că e minoritar. El se poate strecura în orice structură a statului, subminându-i autoritatea.

– Da, dar minoritarii tuciurii şi-au pierdut obiectul muncii. Noi nu mai avem buzunare, unde să-şi bage ei mâinile…,a sărit un consilier al forţelor de dreapta.

– Şi, în plus, cine te împiedică pe dumneata să-ţi pui un frumos costum popular, din zona unde te-ai născut, şi să petreci o frumoasă seară românească, în intimitate, cu nevasta, dacă eşti aşa mare naţionalist?! a completat un al doilea consilier al uniunii de dreapta.

– Să vă suiţi voi în pat, îmbrăcaţi în costum popular, cu iţari de bumbac, cizme, laibăr şi pălăriuţă cu pene, pe o căldură înăbuşitoare! a strigat consilierul de stânga în microfon. Am făcut nenumărate cereri, să vină să-mi repare climatizarea. Dacă noi, consilierii, suntem trataţi cu dispreţ, ce să mai vorbim de omul simplu, care umblă cu fundul gol pe stradă şi după care am luat zece piei, printr-o fiscalitate înrobitoare?…Eu vreau să ies cu nevasta şi copiii, dumineca, la biserică, îmbrăcat în costum popular, să mă admire lumea.

– E problema dumitale, a intervenit preşedintele şedinţei. Aici, discutăm o problemă cu implicaţii mult mai profunde, cu repercursiuni neaşteptate, imprevizibile, în timp. Vă rog să reveniţi la subiect!

– Nu revin la nici un subiect. Or să ne mănânce minoritarii. Lor le vine mult mai uşor să demonstreze ceva, altcuiva decât propriului lor popor…S-au înmulţit peste măsură şi nici nu mai pot fi depistaţi, umblând goi pe străzi, ca şi noi.

– Vă rog să treceţi la loc!

– Nu trec niciunde!

– Mă obligaţi să amân şedinţa.

Auzind că e pericol să fie chemaţi din nou, consilierul s-a depărtat de microfon, făcând semne obscene, şi s-a apropiat următorul înscris pe listă.

– Vreau să spun, la începutul luării mele de cuvânt, că nici eu nu suport minoritarii, care se chinuie să demonstreze că ne sunt superiori, dar un lucru trebuie să recunoaştem: şi ei umblă goi pe stradă, la serviciu, şi lor li se poate deregla climatizarea. Nu-i împiedică nimeni să se înmulţească. Pentru că nu se înmulţesc ca iepurii, e demonstraţia faptului că au ajuns la un grad ridicat de civilizaţie. Au înţeles că, dacă trebuie să se înmulţească numai pentru a fi majoritari, e prea puţin. Au înţeles că nu trebuie să facă din creşterea numărului de indivizi un scop în sine…

– Mai la obiect, domnule! a intervenit conducătorul şedinţei.

– Mai la obiect?! Mai la obiect e faptul că suntem un oraş între oraşe. Dacă ne apucăm să ne împopoţonăm fără aprobarea guvernului, parlamentului şi preşedinţiei, e posibil să ni se taie gazul sau să se bage armata peste noi. Eu zic să nu călcăm legea administraţiei locale şi cea a funcţionarului public. Să ne vedem de micile noastre hotărâri meschine, de spaţii comerciale, nume de străzi, salarii, comemorări, zilele oraşului, delegaţii în străinătate şi decernări de titluri!

A luat cuvântul şi o reprezentantă a sexului slab şi frumos, membră a unei formaţiuni politice civic-liberale, arătând că, paradoxal, s-a micşorat numărul de violuri sau agresiuni verbale la adresa femeilor.

– Când eşti gol, te gândeşti că poţi fi tu însuţi agresat, indiferent de sex, a concluzionat ea.

Trecând peste un mic incident, în care un cameraman, având intenţia să-i facă loc femeii, să treacă la loc, s-a agăţat de un fir, căzând cât era de lat, şedinţa a continuat. Părerile au fost pro şi contra ideii primarului.

– Nu am nimic cu minoritarii, a spus un reprezentant al unui mic partid naţionalist. Atâta timp cât nu fac rele, pe reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare nu-I bagă nimeni în seamă. Vreau să spun că, după criteriul culorii pielii, unii, mai închişi la culoare, pot fi mai uşor de urmărit, când sunt dezbrăcaţi, asta fiind treaba Poliţiei. Treaba noastră, a consilierilor, constă în faptul că, au n-au haine pe ei, bogătaşii oraşului sunt cei care ne pompează bani. În trecut, era la modă sintagma ironică de “corupt în fund”. Cum îl prindea pe parvenit, instanţa judecătorească îi decupa pantalonii în fund, supunându-l oprobiului public printr-o hotărâre definitivă. Acum, corupţii se acoperă cu acte şi se ascund în spatele nudităţii, scăpându-ne printre degete…

– Vorbeşti prostii! a sărit un reprezentant al dreptei. Am ajuns până acolo, încât, cu haine sau fără, să nu vrem o anticorupţie a corupţiei, ci o anticorupţie curată. Vehiculăm noţiuni, numai aşa, de dragul noţiunilor.

– Domnilor, vă atrag atenţia că avem un singur punct la ordinea zilei. Nu discutăm despre minorităţi sau despre corupţie.

– Cum să nu discutăm?! a sărit reprezentanta unui partid democrat. Unde e democraţia şi libera exprimare? Totul se leagă: civism, nuditate, minoritari, corupţie, inflaţie…Se apropie, acum, ziua naţională. Mie, în fiecare an, mi-a fost ruşine să merg la depunerea de coroane de flori în fundul gol şi n-am spus-o până acum.

– Concordă mai bine cu doctrina democrată, a ironizat-o un reprezentant al Domnului pe Pământ şi membru al creştin-democraţiei, dar nu e lucru creştinesc.

– Ba e creştineşte să te pregăteşti să mergi la Judecata de Apoi, a intervenit primarul.

Până când rumoarea creată a dispărut, conducătorul şedinţei a bătut, în mod repetat, cu ciocanul în masă.

– E o problemă de conştiinţă, a spus el. De asta am fost chemaţi, să ne spunem părerea şi să votăm aşa cum ne dictează conştiinţa. Şi mai lăsaţi-l în pace pe Cel de Sus, nu-l mai băgaţi în certurile voastre; păstraţi-l ca pe ceva sfânt şi ca opţiune individuală!

– Nu aveţi dreptate, a spus un reprezentant al dreptei liberale, urcând la tribună. Vorbiţi de opţiune individuală şi de liber arbitru, punându-ne să votăm o opţiune colectivă: ori toţi dezbrăcaţi, ori toţi îmbrăcaţi. Eu aş propune o a treia cale: cine vrea îmbrăcat, să umble aşa pe străzi, iar cine vrea dezbrăcat, să umble dezbrăcat.

– Vrei, poate, în spirit liberal, să plătească cine vrea impozite, în condiţiile în care voi, liberalii, aţi promis reducerea fiscalităţii şi aţi pus un ministru al finanţelor care a luat zece piei de pe noi? s-a enervat un consilier al social-democraţiei. A treia cale ar fi să plecaţi de la conducere.

– Domnu’, domnu’! Nu are legătură cu discuţia, a bătut preşedintele în masă.

Spiritele s-au încins în momentul în care unul dintre consilieri a trecut la microfon, în locul liberalului, şi a lansat bomba. Ardelean de origine, membru al principalului partid de opoziţie, parafrazând anecdota cu girafa, el a lansat ideea că e posibil ca oraşul nostru să facă parte dintr-o lume virtuală. Ei, consilierii, puteau să nu existe, să fie doar o îngrămădire de biţi, care poate fi ştearsă de orice virus. Acţiunea lor de a iniţia modificarea Constituţiei, printr-o hotărâre de Consiliu şi o listă de semnături, putea fi stopată de o simplă întrerupere de curent electric, dacă nu erau băgaţi la timp în memorie.

– Cum e posibil ca noi, consilierii, oamenii de afaceri, funcţionarii publici, până la ultimii paznici şi gunoieri, să umblăm dezbrăcaţi pe stradă? a spus. M-am întrebat, de multe ori, unde a dispărut ruşinea şi am găsit un singur răspuns: aşa ceva nu există. E posibil să fim doar piesele cu care se joacă vreun nebun pe calculator sau cine ştie ce altă instanţă superioară. De multe ori, vorbeşte gura fără noi sau facem lucruri necugetate. Nu mai vorbesc de iraţionalitatea de a fi goi.

– E speculaţie ieftină! a strigat un socialist. Aţi băgat calculatoare americane şi aţi înnebunit lumea.

– Ai citit prea multe romane science-fiction, a râs şi preşedintele de şedinţă.

– Ştiu eu?! E posibil să fie cum spuneţi voi, dar eu aşa simt, că e ceva în neregulă cu noi şi ar trebui să ne întrebăm ce, a spus.

– Ce ţi se pare dumneata a fi în neregulă?

– În primul rând că afară s-a întunecat prea devreme, iar cei de pe ultimele rânduri au încremenit. Au rămas ţepeni cei de pe ultimul rând, apoi, după un timp, cei de pe rândul următor. După aceştia, au încremenit cei de pe rândul trei, numărând din spate, apoi patru. Nici cei de pe rândul cinci nu mai dau semne de viaţă.

Consilierii aşezaţi în primele rânduri s-au întors nedumeriţi, apoi neliniştea a început să-i cuprindă pe rând.

– Ai dreptate, a spus conducătorul şedinţei. Cei de pe ultimul rând sunt statui de marmură şi s-a accentuat şi paloarea feţelor celor de pe rândul următor. În felul ăsta, dacă e adevărat ce ai intuit dumneata, vom împietri şi noi.

Au văzut cum albeaţa feţei apare şi la consilierii de pe rândul următor. Unul a dat să spună ceva şi a împietrit cu gura deschisă, iar cel de alături rânjea tâmp. Cei mai mulţi aveau întipărită pe faţă expresia mirării, a fricii sau o îmbinare între cele două. Capetele celor de pe ultimele două rânduri începuseră să aibă fisuri, iar braţul stâng al unuia se frânsese, căzând peste speteaza scaunului din faţă.

Speriat, preşedintele a lovit cu ciocanul de lemn în masă, vrând să suspende şedinţa, iar acesta s-a spart în mii de cioburi, de parcă ar fi fost din porţelan.

Primarul a urcat scările, vrând să spună ceva conducătorului şedinţei, nimeni nu ştie ce, şi s-a oprit brusc, încremenind la mijlocul drumului, pe podium. Unii au dat să fugă afară, gândind că locul e de vină, iar cei mai mulţi priveau muţi, cu ură, spre ultimul vorbitor, cel care intuise dezastrul, împietrit şi el la microfon.

Începând din spate, consilierii au început să se fărâmiţeze, fragmentele din ce în ce mai mici împrăştiindu-se peste tot.

Într-un târziu, o femeie de serviciu a apărut din spatele draperiei ce străjuia sala de consiliu, ţinând într-o mână mătura şi în cealaltă un coş de plastic.

– Phiui, ce întuneric şi târziu s-a făcut! Iar trebuie să mătur, de pe jos, resturile ăstora. Nu sunt în stare de nimic. Când să ia şi ei o decizie, se fac bucăţi. Acum, de unde să ştiu eu dacă trebuie să plec îmbrăcată acasă sau, aşa, în pielea goală?! Până la alegeri, când vor veni alţii, mai sunt opt luni.

Una dintre publicaţiile electronice care m-a publicat este “Prăvalia culturală”. În numarul 15, din iunie 2007, apare proza science fiction “Oameni goi pe strazi”. În numărul 18, din septembrie 2007, apare eseul “Pentru un Nobel românesc” şi proza science fiction “Un experiment nereuşit”. În numărul 19, din octombrie 2007, apare eseul “Inflaţie de idei”. În numărul 20, din noiembrie 2007, apare proza umoristică science fiction “Maşina de scris cărţi”.

Eseul “Pentru un Nobel românesc” e publicat deja pe acest blog. Celelalte vor fi publicate ulterior.

Problema nu e dacă România poate fi condusă de Gigi Becali, şeful Partidului Noua Generaţie, ci faptul că ar fi păcat să fie condusă de un astfel de personaj; cum ar fi păcat să fie condusă de C.V.Tudor, un personaj la fel de malefic. De ce sunt aceştia personaje şi nu persoane? Pentru că sunt nişte prefabricate din telenovela politică numită „România azi”.

Pe acelaşi criteriu, al schimbării cu orice chip şi în orice altceva, am avut şi persoane mai donquijoteşti la conducerea ţării, cum a fost Emil Constantinescu, un dezastru de conducător.

Nici conducerea de astăzi nu ne va aduce bunăstarea promisă de ea. Nu s-a născut încă un conducător care să poată conduce România, lucru care îl poate face pe oricare, persoană sau personaj, să creadă că el este omul providenţial. Unii îşi găsesc o scuză în faptul că, aşa cum spun ei, sunt aşa de buni încât poporul nu-i merită. Nu aceasta e cauza pentru care unul ca C.V.Tudor, cel care s-a crezut sincer un Mesia, şi-a pus amortizor la trompetă, nu se ştie din ce cauză. În locul lui, a ridicat glasul un „Mesia interimar”, după cum se autodefineşte, numit Gigi Becali.

Comuniştii spun că, aşa cum au fost conduşi de un cizmar, care nici cizmar prea bun nu era, aşa putem fi conduşi şi de un cioban, care nici cioban prea bun nu e, ciobanul cu vocaţia meseriei mioritice fiind tatăl lui Gigi. Ceilalţi, cei ce se autodepun mai la dreapta spectrului politic, spun invers, adică n-au ajuns atât de jos încât să-i conducă un cioban, după ce au fost umiliţi de un cizmar.

Problema nu e meseria de bază a celui ce ne conduce, hidrotehnician, geolog, contabil, marinar sau cioban. Problema e ce aşteptăm de la conducător, în momentul în care votăm promisiunile. De la unul aşteptăm stabilitatea într-un rău devenit cotidian, de la altul schimbarea răului în bine, nici noi neştiind de la cât rău la cât bine vrem să ajungem, de la un al treilea aşteptăm să ne facă el „să trăim bine” cu forţa, iar noi să nu mişcăm un deget în acest sens, nici măcar în sensul constientizării noţiunii personale de bine.

De la Gigi Becali, viitorii lui votanţi aşteaptă bani, case şi pomeni, exact ce aşteaptă şi unii bucureşteni de la primarul de sector Vanghelie. Văzând că s-a cam lăsat moale cu vadimizarea, cu tot felul de „cine creştine”, sau cu vanghelizarea revelioanelor, credulii speră să primească şi ei ceva bani din buzunar, nu doar fotbaliştii, că şi ei sunt oameni. Ei nu votează ceva concret, ci o speranţă; speranţa că se vor întâlni într-o bună zi cu profetul de moment Becali, îi vor spune „căţeluş cu părul creţ” şi acesta le va lipi câte o sută de euro în frunte.

Poporul român e un popor disperat fără motiv. El nu votează promisiuni palpabile, spectrul dintre realitate şi imaginar fiind prea larg. El votează propria speranţă, dar fără să-şi facă probleme dacă această speranţă poate deveni realitate. Cu oameni disperaţi, dispuşi să creadă orice, sistemul electoral e un fel de „6 din 49”. Disperaţii sunt cei mai aprigi jucători; ei n-au treabă cu câştigul, în care cred totuşi, la suprafaţa subconştientului, ci cu jocul însuşi. Cei care urmăresc cu încântare jocul politic, speră într-un câştig, dar nu fac din acesta un capăt de ţară.

Meseria de bază nu contează în jocul politic, ci cultura şi educaţia, care pot genera, dacă ai talent, instinct politic, şi o solidă cultură şi educaţie politică.

Ca să conduci un popor, trebuie să ai cultură politică, educaţie politică şi talent de conducător. Ion Iliescu avea vocaţie şi cultură politică, dar, până la urmă, lipsa de educaţie a început să se vadă. Emil Constantinescu nu avea cultură şi talent, doar educaţia politică nefiindu-i de ajuns. Traian Băsescu nu are cultură politică şi ne conduce cum poate, cu simţul nativ şi autoeducaţia de pe vapor. Petre Roman, veşnic rotitor în jurul caşcavalului puterii, nu are talent şi educaţie politică, Teodor Stolojan nu are vocaţie de conducător, Corneliu Vadim Tudor nu are talent şi educaţie politică.

Din seria analfabeţilor politici, Nicolae Ceauşescu şi Gigi Becali fac parte din seria nativilor politici a lui Stalin, Hitler sau Napoleon, care, ocupaţi cu propria lor idee fixă şi luaţi cu conducerea, n-au mai avut timp să se educe şi să se cultive, nici măcar din mers. Să nu uităm că, iniţial, ca şi la Becali, setea de a se cultiva şi de a se educa a lui Ceauşescu era o realitate, care s-a pierdut pe drum.

Nativii politici păcălesc uşor mass-media, care are nevoie de ei. Presa lipsită de subiecte e demonică; ea poate naşte monstri, chiar dacă, uneori, aceştia se opun. Din cauza asta, spun: Gigi Becali poate conduce orice, chiar şi o ţară, dar acest lucru nu se indică. O conducere de acest tip apare într-o democraţie neconsolidată, dar poate duce la un dezastru. Dezastrul nu constă neapărat în prăbuşirea economiei, că pe asta o mai reconstruieşti, dacă ai cu cine; dezastrul constă în faptul că tot ce e valoros părăseşte ţara, iar gunoaiele intelectuale rămase nu au nici o posibilitate de a construi ceva performant.

Democraţia exclude embrionii unei viitoare tiranii, dar, dacă tirania reuşeste să se instaureze, degeaba plângem că am votat ca orbii.

Problema noastră nu e Gigi Becali, ţara fiind plină de vadimi, becali sau vanghelii, ci lipsa de educaţie şi cultură politică a electoratului care poate vota aşa ceva, specific oricărei societăşi pre-democratice, aflată într-o prea lungă perioadă de preaderare la structuri civilizate politic. Democratizarea Ungariei a început cu 10 ani înaintea căderii comunismului, nu cu 10 ani după, ca la noi.

Între doi proşti, cum au fost Iliescu şi Vadim Tudor, au existat proşti şi mai mari, în rândul electoratului, care, de dragul unei democraţii bahice, l-au votat pe Iliescu, neştiind că absenţa e tot un fel de vot. Eu am preferat să stau pe margine şi să râd. Acum, când se poate pune problema alegerii între conducători şi mai slabi, Gigi Becali şi Adrian Năstase, de exemplu, îţi piere surâsul. Până în 2009, Traian Băsescu calcă în străchini şi azi, dovedind ori faptul că nu poate discerne care îi sunt consilierii de valoare, ori faptul că are consilieri mai mult sportivi.

Ei, dacă, în loc de Traian Băsescu şi Mircea Geoană, aţi fi nevoiţi să alegeţi între Gigi Becali şi Adrian Năstase, ce aţi alege? Eu aş fugi până aş uita cine sunt. Până pe partea cealaltă a globului, nu m-aş opri; acolo, stând cu capul în jos, mi-ar veni mintea la cap. Dacă tot nu mi-a oferit Dumnezeu şansa să mă nasc şi să trăiesc în America, măcar să mor acolo; de dor de mure.

Acum, dupa eşecul la europarlamentarele din 25 noiembrie 2007, Becali s-a mai dezumflat, dar a început să se umfle Adrian Năstase. Ce nu ştiu politicienii? Faptul că ziariştii şi scriitorii construiesc o altă lume, după bunul lor plac, iar aceasta nu trebuie să fie neapărat adevărată. Lucrurile scrise de scriitori pot deveni reale sau nu. Biblia trebuia scrisă, chiar şi pentru simplul fapt că lumea nu avea dupa ce să se ia, pentru a merge înainte. Operele literare veridice, scrise cu talent, pot influenţa lumea, dar, atunci când sunt scrise, indiferent dacă autorul e colectiv sau un individ, sunt simple supoziţii, ipoteze. Timpul le poate verifica şi le poate infirma sau afirma, dar, acum, timpul e încă înainte. Adrian Nastase nu trebuie să se ia după ziarişti; aceştia îşi scriu articolele şi sunt interesaţi să emită ipoteze extraordinare. În realitate, Gigi Becali şi Adrian Nastase sunt nepopulari din cele mai diverse motive, un fel de înlocuitori pentru adevăraţii politicieni. Cum politicieni adevăraţi nu se prea arată, ei îşi închipuie că pot fi modele de politicieni. Nu sunt decât năutul din cafea, într-o viaţă politică asemănătoare “nechezolul”-ui. Înlocuitorii aceştia ar trebui să se compare cu un model ipotetic de politician, inexistent încă, nu cu politicienii existenţi.

Avem modele ipotetice într-o Românie ipotetică. Trăim într-o ţară fantastică; ştiinţifico-fantastică. În plus, faţă de orice Ev Mediu întâmplător, nu avem decât tehnica acumulată de câteva secole încoace, culminând, mai nou, cu tehnica de calcul electronic, în din ce în ce mai mare expansiune. Mentalitatea e rămasă la nivel de mijloc de mileniu 2, fiind, nu de puţine ori, chiar primitivă.

O picătură de science fiction

Mai bine zis, o picătură de istorie literară recentă privind politica editorială. L-a un moment dat, am terminat romanul science fiction “Noaptea oraşului ilustrat”. Acesta, într-un fel, era o continuare la romanul “Elogiul muncii de partid”, deoarece unele personaje se regăsesc şi în el. “Elogiul muncii de partid” , în ciuda numelui, nu era nici măcar un politic fiction. Era acience fiction pur, daca poate exista ceva pur pe lumea asta. Politica era doar un pretext pentru a pune personajele să se mişte într-un mediu fantastic. Când pui personajele să se mişte în curtea imaginaţiei tale, trebuie să o faci foarte veridic. Din cauza asta, imaginaţia e o altă lume; poate mai veridică. Imaginaţia nu e o simplă deformare a realităţii. Mulţi confundă science fiction-ul cu prezentarea supraspaţială sau subspaţială, supratemporală sau subtemporală, a realităţii. Science fiction-ul e o prezentare atemporală şi aspaţială a realităţii sau, mai bine zis, nu are nici o legătură cu realitatea. Imaginaţia e o lume; chiar şi în sine.                                                                                        O cronică foarte pertinentă la romanul “Elogiul muncii de partid” puteţi găsi pe site-ul www.netsf.org Aceasta aparţine criticului şi scriitorului Mircea Opriţă. Acolo puteţi gasi şi o cronica la antologia “Gama, alte ţărmuri”.                                                                                                                                                                        Cum tocmai terminasem romanul “Noaptea oraşului ilustrat” şi eram conştient că nu poate fi publicat “la pachet”, volumul 1 şi 2, cu romanul anterior, deoarece nu aveam pile la editurile cu dever, m-am apucat să dau sfoară în ţară. Mi-au răspuns mai multe edituri, dar cel mai tentant era răspunsul unui redactor de la o editură bucureşteană chiar specializată în fantastic, science fiction, horror, chestii de-astea.

(fac o paranteză. La televizor a apărut un fost redactor la postul de radio “Europa Liberă”. Nu stiu ce spune; televizorul are sonorul tăiat. Apariţia acestuia mă face să cred că nesimţirea, ca şi urâţenia, e absolută; în loc să se bage în gaură de şarpe de ruşine, acesta apare la televizor. Nici nu e de mirare; un doctor în istorie, dovedit a fi, de fapt, fără doctorat, a fost dovedit a fi informator al Securităţii. Abia când a reuşit sa pătrundă şi într-o comisie prezidenţială de cercetare a crimelor comunismului. Culmea obrăzniciei, din profesor la nu se stie ce universitate din Budapesta, acesta a aterizat direct la Frankfurt. Din lac, în puţ. Aş numi aceasta metodă de furt a francului public: “metoda frank-furt”)

Continui povestea cu redactorul de la editura profilată pe science fiction şi romanul meu. Omul mi-a spus că mă cunoaşte. Vag, îmi aduceam şi eu aminte de el, de la nişte manifestări culturale petrecute la Iaşi.             Ne-am întâlnit la un târg de carte, în oraşul unde locuiesc, i-am spus că îi trimit textul prin mail, l-am trimis şi, suspans, nu s-a întâmplat nimic; timp de câţiva ani. Nici un răspuns; nici “da”, nici “nu”. Curios mod de a colabora; cu întâlniri cincinale. În timp ce autori cvasinecunoscuţi din vestul Europei publică sute de cărţi, fâcându-şi un nume mai mult prin cantitate, noi, românii, trebuie să stăm cu anii şi să aşteptăm un răspuns de la câte un redactor căscat, că altfel nici nu pot spune.                                                                                În concluzie, am publicat romanul la o editură mai puţin notorie. Vi-l recomand cu căldură, atunci când este cald! Vi-l recomand cu răceală, atunci când este rece! Cum am spus, se numeşte “Noaptea oraşului ilustrat”, a apărut la editura “Autograf MJM”. Dacă doriţi să-l citiţi, puteţi să scrieţi editurii la: redacţia@edituramjm.ro Dacă nu, nu. Cititul oboseşte, dar nu produce mutaţii genetice. S-a descoperit o genă a beţiei, dar încă nu s-a descoperit una a intelectualităţii.

Victor MARTIN

Un suedez, locuitor al ţării unde se face premierea cu premii Nobel, pentru literatură, pentru medicină, pentru fizică sau cine mai ştie ce, s-a apucat să dea un interviu unui cotidian central, unde n-a spus altceva decât ce ştiam cu toţii, că românii se mănâncă între ei şi, decât să ia vreunul premiul Nobel, mai bine să nu-l ia niciunul.

Lipsa unui efort instituţional corespunzător privindu-i pe Nichita Stănescu sau Marin Sorescu e un lucru evident şi considerat normal de omul de pe stradă. Aceia care puteau face o nominalizare din România, n-au facut-o; avem birocraţie proastă. Ce rost avea să se lege ei la cap, să-şi atragă simpatii sau antipatii, când puteau mai bine să se închidă în birouri şi să-şi bea cafeaua? De ce să se supere Stănescu pe Sorescu sau invers, când puteau să rămână, aşa, nesupăraţi, cum, de fapt, au şi rămas?

Membrilor Academiei, membrilor academiilor şi societăţilor literare, profesorilor de literatură şi limbă sau preşedinţilor de organizaţii ale scriitorilor le este permisă nominalizarea unui candidat, dar, ce, sunt proşti să se lege la cap?! De ce să nominalizezi pe cineva când tu însuţi te crezi breaz şi demn de un astfel de premiu suprem?

Când, la cererea Academiei Suedeze, cineva poate să facă o nominalizare la premiul Nobel pentru literatură, iar el însuşi speră să fie nominalizat, cum se întâmplă la noi, înseamnă că nimeni nu face nici o nominalizare, fiecare sperând să fie el cel nominalizat.

De ce să primească altul o medalie de aur, o diplomă Nobel şi 10 milioane de coroane suedeze când poţi să le primeşti tu?

Când toţi trăiesc cu speranţa, se poate trăi din speranţă; nu se concretizează nimic. E ca atunci când fiecare speră să muncească cel de alături şi să producă profit pentru el, până se ajunge la o speranţă generalizată şi nu mai munceşte nimeni.

Acesta e modelul de succes românesc.Să trăieşti cu speranţa e frumos, dar nu e practic.

Nu e nimic politic la mijloc şi nu este o chestiune europeană, americană sau asiatică. Nu are nici o legătură cu limba în care a fost scrisă opera, în sensul unei limbi de circulaţie universală sau zonală. Totul poartă amprenta unor ambiţii exacerbate, generatoare de dificultăţi morale în a nominaliza pe cineva. Aşa cum vor ,,Dacia,, cu multe volane, să conducă toţi, scriitorii români vor cu toţii pemiul Nobel pentru literatură, cât mai repede. Niciunul nu se crede mai prejos. Uitându-se la propriile opere, consideră că foarte mulţi străini au luat acest premiu pentru mult mai puţin; nu vor să-l ia ei pentru mult mai mult.

Aşa numitul complex Nobel al românilor nu este altceva decât complexul de superioritate al fiecăruia faţă de vecin. Nu are nici o legătură cu dorinţa lui Alfred Nobel de a recompensa „cea mai importantă operă într-o direcţie ideală“. Fiecare creator caută să se îndrepte spre o “direcţie ideală”, în sensul originalităţii. Fiecare caută să-şi găsească un drum, cât mai deosebit de al celorlalţi, spre a putea fi mai uşor recunoscuţi de cititor, în oceanul de talente, dar, într-un alt citat, “direcţia ideală” este tradusă prin “direcţie idealistică”, ceea ce schimbă puţin datele discuţiei. În unele citate, cuvântul “operă” e înlocuit cu “lucrare”, neştiindu-se prea bine dacă se pune accentul pe o operă vastă, de durată, dar diluată, sau una diluată din care răsare vârful icebergului numit “lucrare”, într-un moment neprecizat. În unele citate se consideră că opera, lucrarea sau ce-o fi ea să fie “importantă”, în altele, “remarcabilă” sau “deosebită”, dându-se mai mult sau mai puţin de lucru interpretării autorului, exteriorului său sau originalităţii.

Schimbarea repetată a membrilor Academiei Suedeze sau modificarea criteriilor e doar o scuză. Premiile Nobel nu se acorda unor ţări, ci unor autori, indiferent de naţionalitatea lor. Pentru români, unde premiile nu sunt pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte să aibă pe cineva sus pus, lucrul ăsta e mai greu de înţeles.

Banii ăia au miros de dinamită, terorism şi toate relele din lume, spune şi ,,vulpea,,.

În ceea ce mă priveşte, eu mă găsesc în poziţia iepuraşului care s-a prezentat la concursul de frumuseţe masculină. Fiind întrebat ce caută acolo, el a răspuns că s-a prezentat pentru a le spune să nu conteze pe el, în cazul unei eventuale nominalizări.

De ce m-am hotărât să-mi construiesc un Weblog? Pentru că, oricâte cărţi ai scrie, dacă nu ai pârghii în domeniul publicităţii sau promoţiei, nu ai cum să te faci remarcat. Dacă nu te faci remarcat, nu exişti. Azi, după Revoluţia din 1989, oamenii nu se prea mai întâlnesc în realitate. Se întâlnesc mai mult în spaţiul virtual al Internetului. Poate din această cauză Internetul mai e numit şi “realitate virtuală”. Nu caut adulatori, nu-mi doresc în secret premiul Nobel pentru literatură. Sunt soldatul care, constatând că e din ciocolată, mi-am mâncat bastonul de mareşal şi mi-am umplut raniţa cu pietre, să nu mi-o fure cineva.

Sunt în situaţia iepuraşului, care, prezentântu-se la preselecţia unui concurs de frumuseţe masculină, unde este întrebat ce caută acolo, spune că a venit să le spună că ar face bine ca pe el să nu se bazeze. Aşa şi eu: le spun celor ce dau premiul Nobel pentru literatură că ar face bine să nu se bazeze pe mine. În acest sens, am scris un eseu. Totul pleacă de la faptul că tot mai mulţi scriitori se întreabă de ce nu a primit şi România un premiu Nobel pentru literatură. Pentru ca, la noi, unora li se taie capul pentru a fi la înălţimea celorlalţi. Acest eseu se găseşte într-un nou volum de eseuri, aflat în pregătire. În spaţiul generos al Internetului, sub numele “Pentru un Nobel românesc”, eseul poate fi citit în revista virtuală “Monitorul cultural”. La aceasta, se poate ajunge accesând adresa www.monitorcultural.wordpress.com

Pentru un acces mai uşor, găsiţi eseul aici