Politicieni cu înlocuitori Victor MARTIN
Problema nu e dacă România poate fi condusă de Gigi Becali, şeful Partidului Noua Generaţie, ci faptul că ar fi păcat să fie condusă de un astfel de personaj; cum ar fi păcat să fie condusă de C.V.Tudor, un personaj la fel de malefic. De ce sunt aceştia personaje şi nu persoane? Pentru că sunt nişte prefabricate din telenovela politică numită „România azi”.
Pe acelaşi criteriu, al schimbării cu orice chip şi în orice altceva, am avut şi persoane mai donquijoteşti la conducerea ţării, cum a fost Emil Constantinescu, un dezastru de conducător.
Nici conducerea de astăzi nu ne va aduce bunăstarea promisă de ea. Nu s-a născut încă un conducător care să poată conduce România, lucru care îl poate face pe oricare, persoană sau personaj, să creadă că el este omul providenţial. Unii îşi găsesc o scuză în faptul că, aşa cum spun ei, sunt aşa de buni încât poporul nu-i merită. Nu aceasta e cauza pentru care unul ca C.V.Tudor, cel care s-a crezut sincer un Mesia, şi-a pus amortizor la trompetă, nu se ştie din ce cauză. În locul lui, a ridicat glasul un „Mesia interimar”, după cum se autodefineşte, numit Gigi Becali.
Comuniştii spun că, aşa cum au fost conduşi de un cizmar, care nici cizmar prea bun nu era, aşa putem fi conduşi şi de un cioban, care nici cioban prea bun nu e, ciobanul cu vocaţia meseriei mioritice fiind tatăl lui Gigi. Ceilalţi, cei ce se autodepun mai la dreapta spectrului politic, spun invers, adică n-au ajuns atât de jos încât să-i conducă un cioban, după ce au fost umiliţi de un cizmar.
Problema nu e meseria de bază a celui ce ne conduce, hidrotehnician, geolog, contabil, marinar sau cioban. Problema e ce aşteptăm de la conducător, în momentul în care votăm promisiunile. De la unul aşteptăm stabilitatea într-un rău devenit cotidian, de la altul schimbarea răului în bine, nici noi neştiind de la cât rău la cât bine vrem să ajungem, de la un al treilea aşteptăm să ne facă el „să trăim bine” cu forţa, iar noi să nu mişcăm un deget în acest sens, nici măcar în sensul constientizării noţiunii personale de bine.
De la Gigi Becali, viitorii lui votanţi aşteaptă bani, case şi pomeni, exact ce aşteaptă şi unii bucureşteni de la primarul de sector Vanghelie. Văzând că s-a cam lăsat moale cu vadimizarea, cu tot felul de „cine creştine”, sau cu vanghelizarea revelioanelor, credulii speră să primească şi ei ceva bani din buzunar, nu doar fotbaliştii, că şi ei sunt oameni. Ei nu votează ceva concret, ci o speranţă; speranţa că se vor întâlni într-o bună zi cu profetul de moment Becali, îi vor spune „căţeluş cu părul creţ” şi acesta le va lipi câte o sută de euro în frunte.
Poporul român e un popor disperat fără motiv. El nu votează promisiuni palpabile, spectrul dintre realitate şi imaginar fiind prea larg. El votează propria speranţă, dar fără să-şi facă probleme dacă această speranţă poate deveni realitate. Cu oameni disperaţi, dispuşi să creadă orice, sistemul electoral e un fel de „6 din 49”. Disperaţii sunt cei mai aprigi jucători; ei n-au treabă cu câştigul, în care cred totuşi, la suprafaţa subconştientului, ci cu jocul însuşi. Cei care urmăresc cu încântare jocul politic, speră într-un câştig, dar nu fac din acesta un capăt de ţară.
Meseria de bază nu contează în jocul politic, ci cultura şi educaţia, care pot genera, dacă ai talent, instinct politic, şi o solidă cultură şi educaţie politică.
Ca să conduci un popor, trebuie să ai cultură politică, educaţie politică şi talent de conducător. Ion Iliescu avea vocaţie şi cultură politică, dar, până la urmă, lipsa de educaţie a început să se vadă. Emil Constantinescu nu avea cultură şi talent, doar educaţia politică nefiindu-i de ajuns. Traian Băsescu nu are cultură politică şi ne conduce cum poate, cu simţul nativ şi autoeducaţia de pe vapor. Petre Roman, veşnic rotitor în jurul caşcavalului puterii, nu are talent şi educaţie politică, Teodor Stolojan nu are vocaţie de conducător, Corneliu Vadim Tudor nu are talent şi educaţie politică.
Din seria analfabeţilor politici, Nicolae Ceauşescu şi Gigi Becali fac parte din seria nativilor politici a lui Stalin, Hitler sau Napoleon, care, ocupaţi cu propria lor idee fixă şi luaţi cu conducerea, n-au mai avut timp să se educe şi să se cultive, nici măcar din mers. Să nu uităm că, iniţial, ca şi la Becali, setea de a se cultiva şi de a se educa a lui Ceauşescu era o realitate, care s-a pierdut pe drum.
Nativii politici păcălesc uşor mass-media, care are nevoie de ei. Presa lipsită de subiecte e demonică; ea poate naşte monstri, chiar dacă, uneori, aceştia se opun. Din cauza asta, spun: Gigi Becali poate conduce orice, chiar şi o ţară, dar acest lucru nu se indică. O conducere de acest tip apare într-o democraţie neconsolidată, dar poate duce la un dezastru. Dezastrul nu constă neapărat în prăbuşirea economiei, că pe asta o mai reconstruieşti, dacă ai cu cine; dezastrul constă în faptul că tot ce e valoros părăseşte ţara, iar gunoaiele intelectuale rămase nu au nici o posibilitate de a construi ceva performant.
Democraţia exclude embrionii unei viitoare tiranii, dar, dacă tirania reuşeste să se instaureze, degeaba plângem că am votat ca orbii.
Problema noastră nu e Gigi Becali, ţara fiind plină de vadimi, becali sau vanghelii, ci lipsa de educaţie şi cultură politică a electoratului care poate vota aşa ceva, specific oricărei societăşi pre-democratice, aflată într-o prea lungă perioadă de preaderare la structuri civilizate politic. Democratizarea Ungariei a început cu 10 ani înaintea căderii comunismului, nu cu 10 ani după, ca la noi.
Între doi proşti, cum au fost Iliescu şi Vadim Tudor, au existat proşti şi mai mari, în rândul electoratului, care, de dragul unei democraţii bahice, l-au votat pe Iliescu, neştiind că absenţa e tot un fel de vot. Eu am preferat să stau pe margine şi să râd. Acum, când se poate pune problema alegerii între conducători şi mai slabi, Gigi Becali şi Adrian Năstase, de exemplu, îţi piere surâsul. Până în 2009, Traian Băsescu calcă în străchini şi azi, dovedind ori faptul că nu poate discerne care îi sunt consilierii de valoare, ori faptul că are consilieri mai mult sportivi.
Ei, dacă, în loc de Traian Băsescu şi Mircea Geoană, aţi fi nevoiţi să alegeţi între Gigi Becali şi Adrian Năstase, ce aţi alege? Eu aş fugi până aş uita cine sunt. Până pe partea cealaltă a globului, nu m-aş opri; acolo, stând cu capul în jos, mi-ar veni mintea la cap. Dacă tot nu mi-a oferit Dumnezeu şansa să mă nasc şi să trăiesc în America, măcar să mor acolo; de dor de mure.
Etichete: -
